Scurtă
încercare asupra esenței artei lui Florin Lungu
La
prima vedere, desenele lui Florin Lungu au un aspect de încercări, de căutări
ale unui stil propriu. Însa dacă stai un pic cu privirea pe lucrări remarci
ceva de felul unui cadru care le întemeiază pe toate. Iar acest temei l-aș numi
dispersie. Lui Florin Lungu ii place
tot ceea ce e difuz, tot ceea ce devine. Dar nu oricum, ci spre un tel propriu.
Dincolo de subiectul unei lucrări, dincolo de tehnica folosită, dincolo de suport,
identifici mereu un același: anume lumina. Florin Lungu sugerează, indică prin
folosirea tensiunii din linie resorturile unui proces, încât ai senzația că
acolo se intamplă ceva. Sau, cu un cuvânt de-al lui Noica, am putea spune că
acolo se petrece ceva in particularul lui orientat. Așa cum spuneam mai sus,
daca ar fi să sintetizam creația lui Florin Lungu, am spune ca esența ei stă în
lumina. Însa ce fel de lumină? Dacă
lumina este, așa cum spune Hegel, materialul imaterial, care prin prestanța ei
reduce contradicția materiei la nimic sau, mai bine spus, la unitate, atunci
vom putea releva din desenele artistului organicitatea ei. Chiar și atunci cand
folosește culoarea, artistul descopera tot lumina. E bine de adăugat în acest
moment, că lumina nu este luată aici în sens abstract, ci în chiar
corporalitatea sa. Același Hegel menționa într-un pasaj, că opusul luminii nu
este întunericul ci însăși culoarea. Plecând de aici ne putem întreba daca în
cele de mai sus nu există cumva vreo contradicție. Vom răspunde: nicicum.
Pentru Florin Lungu culoarea este un pretext, un moment în urmarirea gândului
propriu. Ca și în procesul vieții naturale, lumina mijlocește apariția culorii
și invers. Cu toate astea, dialectica ce transpare din lucrarile artistului
este și rămâne una simplă, duală și nu una de tip hegelian. Astfel, tensiunea
se păstrează nerezolvându-se într-un al treilea moment. Ni se face conceptibil
în acest mod, cam ceea ce azi unii comentatori ai filozofiei kantiene numesc
ne-loc transcendental, ceea ce s-ar traduce prin lipsa unui topos real, ci doar
refulat, ascuns. De aceea, în lucrarile lui Florin Lungu ai în față pus Locul
pur și simplu: prin faptul că nu e el devine atât de intim pentru privitor.
Exprimat altfel, se poate spune că între desenul propriu-zis și esența lucrării
luată în toate determinațiile ei se crează un fel de rest (acel ne-loc despre
care am amintit mai sus). Acest din urmă lucru îi conferă lucrării un caracter
deschis în sensul că ne dă putința de a (re)descoperii în sânul ei noi și noi
sensuri. Căci, așa cum spunea Emil Cioran aiurea, un autor înțeles pe deplin
este vidat de orice sens. Or, în privința lucrărilor lui Florin Lungu nu
trebuie să ne facem griji. Artistul stăpânește materialitatea și o păstrează
deopotrivă în lacuna creată prin fărâmițarea liniei și cu ea a spațiului. Mai
mult, până și timpul se degradează în sugestia a ceea ce am numit proces.
Paradoxal, procesul se distinge pe sine prin stare, printr-un soi de blocare a
trăirii în imagine. De aici și modul de a fi cu totul depersonalizat al
lucrărilor. Ele nu produc particularul, ci mereu ceva de felul unui general
concret, coagulant. De-asta, orice desen de-al lui Florin Lungu este o ipostază
a nedeterminatului singular tocmai întru o singularizare devenită a lui.
Cristi Teleucă
