Pictura in-diferentă

Nu am ştiut niciodată care este diferenţa dintre spaţiu şi timp. Nici dintre verb şi vers. Sau dintre imagine şi culoare. Tot ceea ce am ştiut întotdeauna a constat în conştiinţa diferenţei lor. Sau a in-diferenţei. Indiferenţiindu-se de imagine, culoarea, ajunge la apogeu. Se autodefineşte definind autorul. La Florin Lungu lucrurile se simplifică, semnificându-se. Adică primesc un sens. Existenţial. Care, de cele mai multe ori, este concis. Şi de cele mai puţine ori, ocult. Iar claritatea şi ascunzişul atrag după sine privirea cuprinsă în gândire. Picasso spunea: Pictez obiectele aşa cum le gândesc, şi nu aşa cum le văd. Nu pot să privesc o pictură a lui Florin Lungu decât gândind-o, căci omul e prevăzut cu două organe de vedere: unul întors către lumea sensibilă şi celălalt către lumea inteligibilă, acesta corespunzând cu oculus spiritalis. Sau asociind-o cu ochiul lui de pictor care e pus adesea în faţa fenomenelor vieţii. E aproape ciudat faptul că poţi vedea câteodată prin ochiul artiştilor lucrul semnificat de aceştia. Ficino descoperise un mijloc de comunicare între raţiune (gândire) şi suflet, un organ, oculus spiritalis, organ misterios ce ne permite să aruncăm o privire în sus, către tot ceea ce este mai înalt, mai frumos. Florin Lungu este unul dintre cei care se pun pe ei înşişi ca mijlocitori între realitate şi receptare. Iar orice receptare nu este până la urmă decât o putinţă de a şti. A şti într-un mod frumos. Care este in-diferenţa dintre spaţiu şi timp, verb şi vers, imagine şi culoare.


Marţian Alexandru